Trei știri, aceeași criză: reforma sănătății fără oameni

În numai câteva zile, sistemul medical românesc a oferit trei imagini aparent diferite: angajați care au oprit activitatea pentru a protesta față de proiectul legii salarizării, o platformă CNAS care arată spitale cu paturi insuficient utilizate și o secție ATI pentru nou-născuți obligată să reducă numărul de paturi deoarece nu are suficiente asistente. Privite împreună, cele trei știri descriu aceeași problemă: România încearcă să reformeze finanțarea și organizarea sănătății înainte de a avea o strategie coerentă pentru oamenii care trebuie să facă sistemul să funcționeze.

Legea salarizării: disputa nu este doar despre bani

Noua variantă a proiectului legii salarizării pentru personalul plătit din fonduri publice a fost publicată la 17 iulie. Trei zile mai târziu, angajații din sute de spitale au participat la o grevă de avertisment, iar pe 21 iulie Curtea de Apel București a suspendat procedura aferentă proiectului, la solicitarea Federației SANITAS.

Decizia instanței poate fi atacată și nu înseamnă că România nu va mai avea o nouă lege a salarizării. Ea arată însă cât de fragil devine un proiect de reformă atunci când părțile care trebuie să îl aplice consideră că nu au fost consultate suficient. În plus, toate acestea se desfășoară pe un zgomot de fundal produs de un război politic care continuă de ceva vreme și pare că se transformă într-un război de uzură.

În urma negocierilor, Ministerul Sănătății a anunțat că urmărește evitarea reducerii veniturilor, creșterea sporului pentru gărzile efectuate în structurile de urgență de la 20% la 30%, revizuirea sporurilor pentru condiții periculoase și testarea unui sistem de salarizare bazat parțial pe performanță. Ministerul propusese anterior și majorarea coeficienților de salarizare, diferențierea gărzilor și o recunoaștere mai bună a muncii desfășurate noaptea, în weekend și în zilele de sărbătoare.

Din perspectiva angajaților, revendicarea predictibilității este legitimă. Salariul unui profesionist din sănătate nu poate fi construit prin modificări succesive ale sporurilor, cu riscul ca o promovare sau o schimbare administrativă să ducă la pierderea unei părți din venit. În unitățile cu deficit de personal, gărzile și turele suplimentare nu sunt excepții, ci mecanismul prin care activitatea continuă.

Din perspectiva Guvernului, problema este la fel de reală: cheltuielile salariale trebuie să poată fi susținute, iar diferențele greu de justificat dintre profesii, spitale și categorii de personal trebuie corectate. Conservarea automată a tuturor sporurilor existente nu poate înlocui o politică salarială. Dar nici eliminarea sau reducerea lor fără simulări publice nu poate fi prezentată drept reformă.

Pentru pacienți, miza nu este câștigarea disputei de către una dintre părți, ci continuitatea serviciilor. O grevă în sănătate afectează în primul rând consultațiile, investigațiile și intervențiile programate. În același timp, un sistem care își epuizează personalul, pierde specialiști sau funcționează permanent sub normativ produce efecte asupra pacienților în fiecare zi, chiar și atunci când nu există un protest vizibil.

Introducerea unei componente de salarizare în funcție de performanță poate fi utilă, dar numai dacă performanța este definită riguros. Numărul de pacienți tratați nu este suficient. Trebuie luate în calcul complexitatea cazurilor, rezultatele clinice, siguranța pacientului, activitatea în echipă, continuitatea îngrijirii și condițiile concrete în care lucrează fiecare unitate. Altfel, un mecanism destinat să recompenseze calitatea poate încuraja selectarea cazurilor mai simple sau evitarea pacienților cu risc ridicat.

Datele CNAS: un pas important, dar nu un clasament al spitalelor

La 17 iulie, CNAS a publicat o aplicație care centralizează indicatorii de activitate ai spitalelor publice. Platforma permite consultarea numărului de paturi, gradului de ocupare, cazurilor externate, duratei medii de spitalizare, indicelui de complexitate a cazurilor, personalului angajat și structurii veniturilor.

Datele prezentate sunt relevante. Gradul mediu de ocupare a paturilor pentru pacienții acuți este de aproximativ 63%. Peste 140 de spitale au o ocupare sub 60%, iar în 63 de unități aceasta este sub 50%. În jumătate dintre spitale, cheltuielile de personal depășesc 79% din valoarea serviciilor medicale realizate și a veniturilor obținute de la casele de asigurări.

Publicarea acestor informații este un câștig incontestabil. Managerii pot compara unități cu profil apropiat, autoritățile locale pot identifica structuri supradimensionate, iar CNAS poate fundamenta mai bine contractarea și finanțarea. Organizațiile profesionale, cercetătorii și presa pot verifica afirmații care până acum se bazau mai ales pe exemple izolate.

Totuși, indicatorii nu trebuie transformați într-un clasament simplist al spitalelor. Chiar documentația CNAS arată că o durată mai mare de spitalizare poate indica ineficiență, dar poate reflecta și tratarea unor cazuri mai complexe. O durată mai mică poate însemna o bună organizare, dar poate ridica și problema externărilor premature.

În mod similar, un grad redus de ocupare nu demonstrează automat că un spital este inutil. Unele unități trebuie să mențină capacități de rezervă pentru urgențe, epidemii sau variații sezoniere. În anumite zone, spitalul local are și rolul de a asigura accesul geografic al unei populații îmbătrânite, chiar dacă volumul de activitate este mai mic decât într-un centru universitar.

Pacienții trebuie să știe, de asemenea, că platforma utilizează date valabile la 31 decembrie 2025. Ea oferă o fotografie amplă a sistemului, nu situația din spital în ziua în care pacientul caută un pat, o consultație sau un anumit specialist.

Pentru salariați, riscul este ca indicatorii să fie folosiți exclusiv pentru justificarea reducerii de posturi. Pentru manageri și autoritățile locale, riscul opus este ca orice reorganizare să fie respinsă, chiar și atunci când datele arată structuri care nu mai corespund nevoilor actuale.

Și furnizorii privați au un interes legitim în această discuție. Platforma actuală se referă la spitalele publice, în timp ce o parte importantă a serviciilor clinice, paraclinice, de imagistică și dializă este furnizată de entități private aflate în contract cu sistemul de asigurări. O reformă a capacității spitalicești trebuie să analizeze întreaga ofertă regională, publică și privată.

În același timp, utilizarea banilor publici presupune aceleași cerințe de transparență pentru orice furnizor. Sectorul privat nu poate solicita acces la finanțare publică fără indicatori comparabili privind activitatea, calitatea, timpii de așteptare și rezultatele serviciilor decontate.

„Marie Curie”: când există paturi, dar nu există suficienți oameni

Cea mai concretă demonstrație a limitelor unei reforme bazate doar pe cifre vine de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Marie Curie”. Secția ATI pentru nou-născuți a fost autorizată temporar să funcționeze cu 22 de paturi, față de 27 anterior, după pierderea sau indisponibilizarea mai multor asistente medicale.

Secția tratează nou-născuți și prematuri cu afecțiuni extrem de grave, inclusiv copii transferați din alte județe. În astfel de cazuri, un pat ATI nu înseamnă doar un incubator, un ventilator sau o poziție trecută în structura spitalului. Înseamnă personal specializat disponibil permanent, inclusiv asistente care pot îngriji unul sau cel mult doi pacienți critici.

Ministrul interimar al Sănătății a anunțat că un memorandum aflat în așteptarea aprobării Guvernului include deblocarea a 22 de posturi de asistent medical pentru „Marie Curie”. Ministerul Finanțelor a transmis că documentul ar urma să fie avizat imediat după primire.

Deblocarea posturilor este necesară, dar nu închide automat criza. Organizarea concursurilor, recrutarea și integrarea noilor angajați necesită timp. Mai ales într-o secție ATI neonatală, personalul calificat nu poate fi obținut printr-o simplă modificare administrativă.

Cazul arată și limitele politicii de blocare generală a angajărilor. Un plafon aplicat uniform poate controla cheltuielile pe termen scurt, dar nu face diferența dintre un post administrativ vacant și o asistentă necesară pentru funcționarea unui pat de terapie intensivă. Excepțiile aprobate individual, după apariția unei crize publice, sunt mai lente și mai costisitoare decât un mecanism permanent bazat pe normative de siguranță.

Pentru conducerea spitalului, reducerea temporară a numărului de paturi este o măsură dureroasă, dar justificabilă din perspectiva siguranței. Menținerea fictivă a întregii capacități, cu prea puține asistente, ar transfera riscul către personal și pacienți.

Pentru familiile copiilor aflați pe listele de așteptare, explicațiile administrative sunt însă insuficiente. Un pat închis din lipsă de personal poate însemna amânarea unui transfer sau a unei intervenții de care depinde viața unui copil.

Sectorul privat este implicat indirect în aceeași problemă. Spitalele publice, clinicile private și furnizorii de îngrijiri concurează pentru aceeași resursă umană. Modificarea salariilor sau a condițiilor de muncă într-o parte a sistemului poate muta personalul către cealaltă parte, dar nu creează peste noapte noi medici și asistente. De aceea, interesele patronatelor și cele ale angajatorilor publici trebuie discutate în cadrul aceleiași strategii de formare și retenție.

Numitorul comun: lipsa unei politici integrate pentru resursa umană

Cele trei știri nu cer trei răspunsuri separate. Salarizarea, finanțarea spitalelor și blocarea posturilor trebuie analizate împreună.

România are nevoie de o hartă actualizată anual a personalului medical, pe profesii, specialități, regiuni și niveluri de competență. Numărul total de angajați din sănătate spune puțin dacă unele centre au liste de așteptare și personal epuizat, iar altele au paturi și activitate redusă.

Posturile indispensabile siguranței pacientului ar trebui să beneficieze de un mecanism rapid și predictibil de deblocare. Nu orice solicitare de angajare trebuie aprobată automat, dar o secție critică nu poate depinde de succesiunea unor memorandumuri între ministere.

Noua lege a salarizării ar trebui însoțită de simulări publice pentru principalele categorii profesionale și tipuri de unități. Angajații trebuie să poată vedea cum le sunt afectate veniturile, managerii trebuie să cunoască impactul asupra bugetelor, iar pacienții trebuie să știe dacă schimbările pot reduce capacitatea de acordare a serviciilor.

Componenta de performanță trebuie testată prin proiecte-pilot evaluate independent. Criteriile ar trebui stabilite împreună cu organizațiile profesionale și de pacienți, nu exclusiv de finanțator sau de angajator.

Platforma CNAS trebuie continuată cu indicatori de calitate și rezultate clinice, explicații privind diferențele dintre spitale și, acolo unde sunt utilizați bani publici, date comparabile despre furnizorii publici și privați. Transparența trebuie să ajute decizia, nu să ofere justificări selective pentru măsuri deja hotărâte.

Colegiul Medicilor din România a cerut în această săptămână ca sănătatea să fie tratată drept o prioritate strategică și ca politica de resurse umane să fie construită pe termen mediu și lung. Poziția este corectă, dar strategia nu poate fi doar o nouă declarație de principiu. Ea trebuie să conțină obiective, termene, responsabilități, surse de finanțare și indicatori publici.

Niciuna dintre părți nu deține singură soluția

Angajații nu pot considera că orice spor sau formulă existentă trebuie păstrată indiferent de rezultate. Guvernul nu poate considera că orice reducere de cheltuieli reprezintă eficiență. Managerii nu pot trata posturile vacante doar ca pe o problemă administrativă, iar furnizorii privați nu pot cere finanțare publică fără obligații echivalente de transparență și responsabilitate.

Asociațiile profesionale și sindicatele trebuie consultate, dar și chemate să participe la definirea criteriilor de calitate și performanță. Organizațiile de pacienți trebuie implicate înainte de adoptarea deciziilor, nu doar invocate după apariția efectelor.

Cele trei știri ale săptămânii oferă, în fond, un avertisment simplu. Paturile, grilele salariale și aplicațiile informatice sunt instrumente. Sistemul medical funcționează numai atunci când există suficienți profesioniști, distribuiți acolo unde este nevoie, remunerați predictibil și sprijiniți să acorde îngrijiri în condiții de siguranță.

O reformă care pornește de la oameni nu este opusă disciplinei bugetare. Este singura formă de disciplină bugetară care poate evita situația în care România investește în clădiri, aparatură și paturi pe care nu are cine să le folosească.

⚠ Disclaimer: Informațiile prezentate de Medic24 au scop educativ și/sau informativ. Ele nu înlocuiesc consultul medical. Diagnosticul și tratamentul pot fi stabilite doar de un medic.