Când Parlamentul reglementează geografia medicinei

În restul teritoriului, instalarea unui nou medic va depinde de… plecarea altuia. Un sistem de „permise de ședere profesională” în care medicina devine – pe cât de esențială – pe atât de reglementată.

Textul, propus de deputatul socialist Guillaume Garot și adoptat cu o majoritate relativ confortabilă (99 pentru, 9 contra, 10 abțineri), impune o schimbare de paradigmă. Dincolo de aparenta tehnicalitate a „autorizării de instalare emisă de agențiile regionale de sănătate”, miza este una profund simbolică: statul ia înapoi harta.

„Sănătatea noastră nu poate depinde de codul poștal”, a spus Garot. Dar, odată ce înlocuiești codul poștal cu semnătura statului, întrebarea devine: depinde atunci de cine trasează harta?

Pulsul unei măsuri controversate: solidaritate sau constrângere?

Pentru susținătorii legii, este un act de reparație geografică. Franța rurală, îmbătrânită și marginalizată, primește (în sfârșit) o garanție – aceea că nu va mai fi lăsată de izbeliște într-un sistem de „medicină liberală” care ignoră nevoia și urmează doar rentabilitatea sau confortul urban.

Pentru opozanți, în schimb, legea e un pas periculos spre planificarea centralizată care va „agrava declinul medicinei liberale” – o lovitură dată autonomiei profesionale. „Reglementezi o penurie? N-ajută cu nimic”, spun criticii, parafrazând o observație dureros de aplicabilă și în România.

Însuși ministrul Sănătății, Yannick Neuder, s-a distanțat de propunere, pledând pentru soluții alternative: mărirea capacității de formare, rechemarea studenților francezi plecați la studii în străinătate și încurajarea unui „serviciu sanitar teritorial” voluntar – două zile pe lună în zonele defavorizate. O promisiune frumoasă, dar, ca toate promisiunile voluntare, fragilă în fața realității.

De ce ar trebui România să urmărească cu atenție acest dosar

Franța a fost mereu o oglindă cu deformare pentru politicile publice din România. Ce ajunge la Paris astăzi, apare la București peste câțiva ani – dar într-o versiune adesea diluată sau transformată în caricatură.

Și România se confruntă cu un exod profesional al medicilor, cu o repartiție absurdă a resurselor și cu „deșerturi medicale” în care tratamentul se măsoară în zeci de kilometri parcurși. Dar aici, deși se discută vag despre „încurajarea ruralului” sau „bonusuri pentru zone defavorizate”, nimeni nu îndrăznește să atingă ideea reglementării directe a instalării. Ba dimpotrivă, propuneri precum cea a medicului Streinu-Cercel par să încurajeze mobilitatea, nu „legarea de glie”.

Și poate pe bună dreptate: într-un stat în care infrastructura medicală este precar distribuită și unde diferențele de trai între județe sunt colosale, o astfel de măsură ar putea stârni nu doar revoltă profesională, ci și haos funcțional. Cum ai putea cere unui medic să se stabilească în zona unde nici drum, nici cabinet, nici comunitate de sprijin nu există?

Un vot pentru egalitate sau o lecție despre neputință politică?

Ce e remarcabil în cazul Franței este că această inițiativă nu aparține guvernului, ci vine dintr-o zonă „transpartizană” a parlamentului – o uniune rară între partide de stânga și centru, care au decis că problema e prea mare pentru a mai fi folosită ca muniție electorală.

Fie că va trece sau va fi blocată în Senat, legea lui Garot are deja o victorie: a impus tema „reglementării distribuției medicilor” ca subiect legitim de politică publică. O temă care, până acum, era tabu sau rezervată doar discursurilor simbolice.

România tace în această privință – și nu e clar dacă tăcerea vine din prudență sau din neputință. Între timp, pacienții din comunele fără medici îmbătrânesc fără speranță, iar tinerii medici aleg diaspora sau clinicile private din marile orașe, unde „instalarea” nu presupune decât găsirea unui apartament decent.

⚠ Disclaimer: Informațiile prezentate de Medic24 au scop educativ și/sau informativ. Ele nu înlocuiesc consultul medical. Diagnosticul și tratamentul pot fi stabilite doar de un medic.