Continuitatea asistenței medicale nu poate depinde la nesfârșit de epuizarea controlată a medicilor

În ultimele zile, am citit mai multe mărturii ale unor medici despre experiența gărzilor în spitalele publice.

Dincolo de diferențele de specialitate, vârstă sau loc de muncă, tabloul descris revine la aceleași teme: plata modestă a orelor de gardă, stresul permanent, oboseala acumulată, timpul luat familiei și riscul agresivității din partea pacienților sau aparținătorilor.

M-am oprit și m-am întrebat, omenește, cât poate rezista un medic în asemenea condiții și, mai ales, de ce continuă să o facă. Nu am găsit un răspuns simplu, dar câteva ipoteze merită formulate.

Să fie inerție profesională? După ani sau decenii petrecute în același loc, ajungi poate să te atașezi de o echipă, de un spital, de un spațiu profesional care ți-a modelat întreaga carieră.

Să fie responsabilitate față de pacienți? Fără îndoială, mulți medici au ceea ce numim vocație, iar această vocație poate îmbrăca forma unei loialități profesionale dure, uneori aproape împotriva instinctului de conservare.

Să fie accesul la cazuri complexe? Pentru medicii aflați la început de drum, dar și pentru cei pentru care dezvoltarea clinică rămâne esențială, spitalul public este locul în care ajung urgențe, cazuri rare, situații clinice grave, pe care sistemul privat nu le absoarbe în aceeași măsură. În centrele universitare, spitalul public rămâne legat și de formare, cercetare și carieră academică.

Sistemul public depinde de o formă de epuizare controlată a personalului

Indiferent cât de valabile sunt aceste ipoteze, întrebarea care rămâne, după asemenea relatări, nu este doar cât mai poate rezista un medic, ci cât mai poate depinde sistemul public de această rezistență individuală. În gărzi, volumele de peste 300 de prezentări în 24 de ore au devenit obișnuite.

La fel ca în mecanică, sistemele mari nu se opresc brusc. Ele continuă să funcționeze mult timp pe improvizații, telefoane, colegi care acoperă colegi, linii de gardă întinse, rezidenți împinși mai mult decât ar trebui și medici care acceptă încă o noapte, încă un weekend, încă o tură în plus. Asta creează iluzia că „merge și așa”.

Oprirea vine local, pe bucăți, mai întâi în orașele mici: o linie de gardă care nu se mai poate acoperi, un spital fără ATI, pediatrie sau cardiologie funcțională, transferuri mai multe, UPU supraaglomerate, medici epuizați, pacienți trimiși mai departe, timpi mai mari de așteptare.

Datele de ansamblu susțin acest fundal: România are mai puțini medici raportat la populație decât media UE, 3,7 medici la 1.000 de locuitori față de 4,3 media UE, conform raportului OECD 2025, iar sistemul rămâne puternic centrat pe spital, cu presiune mare pe îngrijirea secundară și terțiară.

Unii pacienți sau aparținători le reproșează medicilor că „nu mai vor să muncească”. Dar aceasta este o inversare periculoasă a problemei. Problema nu e că medicii refuză munca, ci tocmai că prea mulți medici acceptă încă să lucreze în condiții pe care nu ar trebui să le considerăm normale.

Un studiu național realizat pe un eșantion de 1.100 de medici arată o realitate alarmantă în sistemul sanitar: 9 din 10 medici care efectuează gărzi sunt în risc ridicat de epuizare profesională.

Rezervorul de sacrificiu profesional al medicilor nu este o politică publică. Este o resursă finită, iar semnele de epuizare nu ar trebui citite doar ca revendicări salariale sau nemulțumiri de breaslă. Ele sunt indicatori ai fragilității unui sistem care continuă să funcționeze prin consumarea propriilor oameni.

Continuitatea asistenței medicale nu poate depinde la nesfârșit de epuizarea controlată a medicilor. O gardă nu înseamnă doar ore suplimentare. Înseamnă decizii critice, risc profesional, responsabilitate medico-legală, lipsă de somn și, tot mai des, expunere la agresivitate.

De aceea, discuția despre gărzi nu este doar o discuție despre plata medicilor. Este o discuție despre siguranța pacientului, despre capacitatea spitalelor de a rămâne funcționale și despre limitele reale ale unui sistem care confundă încă reziliența profesională cu disponibilitatea nelimitată la sacrificiu.

Dacă vrem spitale publice funcționale, trebuie să începem prin a recunoaște că medicii nu sunt o infrastructură inepuizabilă. Iar un sistem care își sprijină continuitatea pe oboseala lor nu este stabil, ci doar amână momentul în care fisurile devin vizibile pentru toți.

⚠ Disclaimer: Informațiile prezentate de Medic24 au scop educativ și/sau informativ. Ele nu înlocuiesc consultul medical. Diagnosticul și tratamentul pot fi stabilite doar de un medic.