Soții Căpraru – Viața din spatele cărții care a crescut o țară

Scrisă de medicii Emil și Herta Căpraru, volumul a devenit rapid un reper în creșterea copiilor, o biblie a puericulturii în plină epocă Ceaușistă. Puțini știu, însă, că în spatele acestei cărți s-a aflat o poveste de viață marcată de curaj, suferință și demnitate.

O copilărie simplă, un drum ales cu inima

Emil Căpraru s-a născut în 1923, într-o familie de țărani înstăriți din comuna Mihăița, județul Dolj. A fost cel mai mare dintre trei frați și, de mic, a știut că vrea să fie medic. A absolvit Colegiul Național „Carol I” din Craiova în 1943 și, în plin război, a intrat la Medicină. Tatăl său, sergent plecat pe front, a murit în lagărele sovietice – veste pe care Emil a primit-o direct, în mâinile unui prizonier eliberat care îi înmânase fotografia pe care i-o dăduse tatălui la plecare. Mama sa, rămasă văduvă la doar 35 de ani, n-a mai purtat niciodată altceva decât haine negre.

De la asistent universitar la „dușman al poporului”

După absolvirea Facultății de Medicină în 1949, Emil devine asistentul reputatului profesor Alfred Rusescu la Catedra de Pediatrie. În plină represiune stalinistă, tânărul medic refuză să tacă. În 1956, odată cu revolta anticomunistă de la Budapesta, Emil Căpraru intră în contact cu tinerii bucureșteni care încep să se organizeze. Îi întreabă pe mentorii săi dacă ar avea curajul să vorbească public. Rusescu răspunde: „Dragă, categoric! Și dacă mă împușcă, eu vorbesc!” Dar avertismentele vin rapid. Profesorul Theodor Burghele îl previne: „Măi, Emile, tu o să mori adolescent.”

Emil nu moare, dar este arestat în decembrie 1958. Avea un copil de un an și o soție, Herta, studentă în anul VI la Medicină. Herta e exmatriculată, iar despre soțul ei nu va mai ști nimic timp de șase ani. Emil trece prin anchete dure, bătăi, tortură psihică și fizică. E condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Își va petrece anii de detenție în Jilava, Aiud, Malmaison, și Salcia, unde, alături de alți intelectuali – printre care Constantin Noica –, organizează lecții clandestine pentru deținuți. Emil predă istorie și geografie. Așa supraviețuia.

Reîntors acasă după șase ani de absență

În 1964, odată cu decretul de eliberare a deținuților politici, Emil Căpraru se întoarce acasă. Își cunoaște fiul, care avea deja șapte ani. Herta reușise între timp să-și continue studiile și să își termine facultatea. Emil este reangajat la Spitalul de Copii 23 August, unde va lucra până la pensie. Deși mereu supravegheat de Securitate, nu mai e închis – dar nici uitat.

Cartea care a crescut o generație

În 1974, într-un gest de rezistență discretă, soții Căpraru publică volumul Mama și copilul la Editura Medicală. În ciuda trecutului „necorespunzător” al autorilor, cartea trece de cenzură datorită insistențelor redactorului-șef. Succesul este fulgerător. Scrisă de doi medici practicieni, cu un limbaj clar și sfaturi aplicate, cartea devine un instrument esențial pentru părinți. Este tipărită în sute de mii de exemplare, tradusă în rusă și publicată inclusiv în URSS. A avut cel puțin șase ediții.

Mai mult decât un ghid de îngrijire a copilului, cartea transmitea un mesaj tăcut, dar profund: grija, dragostea și apropierea umană sunt esențiale în creșterea unui copil. Emil Căpraru spunea adesea că „laptele și dragostea de mamă nu se înlocuiesc”. Un adevăr simplu, dar care, în contextul unei societăți controlate și dezumanizante, suna aproape subversiv.

Ultimii ani

Herta Căpraru s-a stins din viață în 1991. Emil a trăit până în 2018, când a murit la vârsta de 95 de ani, în Câmpina. A fost înmormântat alături de soția sa, în Cimitirul Evanghelic-Lutheran din București.

Viața soților Căpraru este mai mult decât o poveste de rezistență. Este o lecție de umanitate. Într-un regim care a încercat să zdrobească spiritul, ei au reușit să lase în urmă nu doar o carte esențială, ci și un exemplu rar de curaj, modestie și devotament. „Mama și copilul” rămâne, și astăzi, un simbol al grijii – nu doar pentru cei mici, ci pentru valorile care ne fac oameni.

Surse consultate:

• Emil Căpraru, o viaţă dedicată celorlalţi, text apărut în revista „Cultura”, nr. 36, 27 septembrie 2012