Ordinul CNAS care promite acces mai rapid schimbă regula contractării, nu încă dovada timpilor de așteptare

Proiectul de ordin publicat de CNAS în transparență decizională la 29 mai 2026 intervine într-o zonă administrativă esențială: modul în care se stabilește dacă furnizorii privați pot intra în derularea programelor naționale de sănătate curative atunci când capacitatea publică este depășită.

Măsura poate fi prezentată credibil ca o reducere a unei bariere procedurale și ca o posibilă premisă pentru acces mai rapid, însă efectul asupra timpilor de așteptare nu poate fi demonstrat încă în absența unui mecanism public, matur și standardizat de măsurare și raportare. Deocamdată, reducerea acestor timpi rămâne o ipoteză administrativă plauzibilă, nu un rezultat verificabil.

În normele în vigoare, furnizorii privați pot fi incluși doar pentru serviciile care exced capacității furnizorilor publici, iar această capacitate este stabilită de o comisie mixtă CAS–DSP la nivel județean; proiectul nou încearcă să transforme această evaluare într-una mai standardizată și mai puțin discreționară.

În referatul de aprobare, CNAS spune explicit că urmărește „creșterea transparenței”, „informarea corectă și completă a furnizorilor”, dar și o „gestionare eficientă” a programelor, iar concluzia administrativă este clară: o formulă unică ar trebui să reducă subiectivitatea și să facă procesul de contractare mai predictibil. În mesajul public din 30 mai 2026, președintele CNAS merge mai departe și leagă această schimbare de acces mai rapid la servicii și de reducerea timpilor de așteptare pentru pacienți.

Aceasta este însă și linia de fractură a proiectului. Ordinul propune un instrument de estimare a „nevoii neacoperite” și de deschidere a contractării cu privatul, dar nu introduce în sine un sistem de măsurare a timpilor de așteptare, nu obligă la publicarea lor și nu creează indicatori comparabili între județe, orașe sau centre oncologice. Cu alte cuvinte, proiectul poate modifica regimul de acces al furnizorilor la finanțarea CNAS, dar nu oferă încă infrastructura de date prin care CNAS să demonstreze, în mod robust, că timpii de așteptare chiar scad.

Cum funcționează noul mecanism

Textul proiectului introduce, după art. 3 alin. (4) din normele tehnice, patru alineate noi, alin. (4^1)–(4^4). Noutatea centrală constă în două formule. Pentru programele cu tratamente pe termen lung se folosește prevalența națională aplicată populației județului, iar pentru programele cu tratamente episodice se folosește incidența națională aplicată populației la risc din județ. Ambele formule mai includ numărul pacienților „importați” din alte județe, al celor „exportați” în alte județe și un indicator de acoperire calculat ca minimum dintre numărul bolnavilor efectiv tratați și capacitatea declarată a furnizorilor publici.

În forma sintetizată de proiect, logica este aceasta:

E = P(%) × Pop + ΣBi − Be − min(NBE, NBD) pentru programele cu tratament de lungă durată;

E = I(%) × Pop_risc + ΣBi − Be − min(NBE, NBD) pentru programele cu tratament episodic.

Dacă E > 0, există „nevoie neacoperită”, iar furnizorii privați pot contracta cu casa de asigurări de sănătate.

Dacă E ≤ 0, CNAS consideră că furnizorii publici pot acoperi necesarul, iar contractarea cu privatul nu este permisă.

Formulele extrase din proiectul de ordin sunt tehnice și seci, încercăm deci să le explicăm pe înțelesul tuturor într-o analiză separată.

Lista programelor vizate este foarte amplă. În zona tratamentelor pe termen lung intră, între altele, oncologia, diabetul, bolile neurologice, hemofilia și talasemia, bolile rare, sănătatea mintală, bolile endocrine, transplantul și supleerea funcției renale. În zona tratamentelor episodice intră programul de boli cardiovasculare, surditatea prin proteze auditive implantabile, ortopedia, terapia intensivă a insuficienței hepatice, programul de diagnostic și tratament cu ajutorul aparaturii de înaltă performanță, PET-CT și endometrioza.

Proiectul mai conține două elemente de interes practic. Primul: valorile indicatorilor și rezultatul calculului trebuie consemnate în procesul-verbal al comisiei mixte și comunicate solicitantului în maximum 10 zile lucrătoare, iar răspunsurile, inclusiv cele de respingere, trebuie motivate prin formula aplicată și indicatorii folosiți. Al doilea: dacă, la nivelul județului, nu există niciun furnizor public aflat în contract cu casa de asigurări pentru programul respectiv, furnizorul privat poate contracta direct, fără aplicarea formulei.

Din punct de vedere tehnic, proiectul nu elimină comisia mixtă deja prevăzută de normele în vigoare; îi schimbă însă modul de lucru. Comisia CAS–DSP rămâne actorul decizional local, doar că ar urma să opereze pe baza unei formule standardizate, nu doar a unei evaluări administrative neexplicite.

Efectele probabile pentru pacienți

Pentru pacienți, beneficiul potențial nu este un „drept nou” formulat expres în ordin, ci o posibilă lărgire a rețelei de furnizori finanțați de CNAS atunci când publicul nu face față. În practică, asta poate însemna acces mai aproape de domiciliu, scăderea presiunii pe puținele centre publice supraaglomerate și posibilitatea ca un pacient eligibil să primească mai repede servicii de diagnostic sau tratament fără a fi împins exclusiv către un furnizor public saturat. Acesta este exact tipul de efect invocat public de președintele CNAS: acces „mai rapid”, „în timp util” și „cât mai aproape de casă”.

Beneficiul cel mai clar apare în județele în care nu există deloc furnizor public pentru un anumit program sau o anumită activitate. Acolo, proiectul creează o poartă de intrare directă pentru furnizorul privat, fără a mai cere demonstrarea excesului de capacitate publică. Pentru pacienți, acesta este probabil singurul efect care poate fi anticipat cu destulă certitudine: în lipsa totală a unei oferte publice locale, sectorul privat poate deveni eligibil mai ușor pentru contractare.

Totuși, proiectul nu garantează nici un termen maximal până la diagnostic, nici un termen maximal până la inițierea tratamentului, nici un mecanism de programare unitar pentru pacient. El reglementează relația contractuală dintre CAS și furnizori, nu traseul clinic individual al bolnavului. În plus, includerea unităților în programe și semnarea contractelor rămân încadrate în limita fondurilor aprobate, iar casele de asigurări pot stabili termene de contractare în funcție de necesarul de servicii, tot în limita sumelor disponibile. Prin urmare, efectul pentru pacient va depinde nu doar de formulă, ci și de buget, de ritmul contractării și de capacitatea reală a furnizorului nou intrat.

Contextul sistemic explică de ce o asemenea măsură este atractivă politic. OECD arată că, în 2023, 6% dintre românii cu nevoie de îngrijiri medicale au raportat nevoi neacoperite din cauza costurilor, distanței sau timpilor de așteptare, peste media OECD, iar profilul de țară 2025 plasează România printre statele UE cu una dintre cele mai ridicate ponderi ale nevoilor medicale neacoperite. În același timp, Planul Național de Combatere și Control al Cancerului descrie întârzieri de diagnostic, servicii concentrate în marile centre universitare și deficit de aparatură și resurse umane la nivel județean. Într-un asemenea context, orice mecanism care poate extinde oferta contractată are, teoretic, o justificare de acces.

Efectele probabile pentru furnizori și pentru casele de asigurări

Pentru furnizorii publici, proiectul introduce o formă de benchmarking administrativ. Un spital sau centru public nu mai contează doar prin ceea ce declară că poate face, ci și prin ceea ce a tratat efectiv și a raportat/decontat în anul anterior. Folosirea funcției min(NBE, NBD) limitează posibilitatea ca o capacitate declarată foarte mare, dar neconfirmată de activitatea reală, să fie invocată ca argument pentru blocarea intrării unui furnizor privat. În termeni manageriali, acesta este probabil cel mai solid element al proiectului: declarativul este plafonat de istoricul utilizării reale.

Pentru furnizorii privați, avantajul este predictibilitatea procedurală. În locul unei evaluări opace a „capacității publice”, proiectul le promite o decizie motivată, cu indicatori și formulă, comunicată într-un termen maximal de 10 zile lucrătoare. În referat, CNAS spune chiar că noul mecanism reduce componenta subiectivă și că stabilește criterii „clare și verificabile” pentru includerea sau extinderea furnizorilor în relația contractuală cu casele de asigurări.

Există, însă, un detaliu tehnico-juridic important. Referatul explicativ precizează că, pentru furnizorii nou introduși în program care nu au raportat indicatorii fizici pentru anul anterior, s-ar lua în calcul doar capacitatea declarată. Această precizare apare în materialul justificativ, dar nu se regăsește explicit în textul normativ pe care proiectul îl propune în art. I. Pentru practicieni, diferența nu este minoră: una este o explicație de fundamentare, alta este o regulă cuprinsă în textul obligatoriu al ordinului. Dacă această clarificare nu va fi preluată în forma finală, pot apărea interpretări diferite la nivelul caselor de asigurări.

O altă observație relevantă pentru furnizori este că transparența proiectului este orientată în primul rând spre solicitant, nu spre public. Procesul-verbal și valorile indicatorilor trebuie comunicate celui care cere contractarea, dar proiectul nu spune că aceste date trebuie publicate sistematic pe site-urile CAS sau centralizat la nivel CNAS. Pentru furnizori asta poate fi suficient procedural; pentru pacienți și pentru piață, este incomplet.

Limitele metodologice ale formulei

Formula propusă are un avantaj evident: încearcă să transforme o decizie instituțională într-una bazată pe date. Dar tocmai această ambiție o expune la o limită majoră: calitatea formulei va fi exact atât de bună cât sunt de solide datele din care se alimentează. Variabilele-cheie P(%) și I(%) provin, potrivit referatului și proiectului, din datele Ministerului Sănătății. Or, în oncologie, România pleacă de la o infrastructură informațională fragilă. Planul Național de Combatere și Control al Cancerului afirmă explicit că România nu are un registru național de cancer funcțional, că raportarea incidenței este fragmentată și că vechiul cadru normativ nu a fost niciodată complet implementat; la rândul lui, Profilul OECD–UE privind cancerul în România din 2025 continuă să noteze absența unui registru național de cancer, chiar dacă dezvoltarea lui este susținută din fonduri europene.

Aici apare una dintre cele mai importante întrebări de fond pentru profesioniștii din sănătate: cât de „obiectivă” poate fi o formulă care își revendică obiectivitatea din prevalență și incidență națională, dacă pentru patologia oncologică România încă se află într-o etapă incompletă de maturizare a registrului național? Din punct de vedere normativ, Ministerul Sănătății arată că HG nr. 663/2023 și OMS nr. 3211/2023 fac parte din arhitectura de implementare a Planului național de cancer; din punct de vedere operațional, însă, documentele de strategie și profilurile internaționale continuă să descrie sistemul ca insuficient funcțional pentru raportare robustă la nivel național.

Există și o limită de granularitate. Proiectul măsoară nevoia la nivel de județ, nu la nivel de oraș, spital, accelerator de radioterapie, laborator sau centru oncologic. Această alegere simplifică administrarea, dar poate masca diferențe foarte mari între centre din același județ. Planul național de cancer descrie tocmai această problemă: distribuție neuniformă a serviciilor, concentrare în marile centre universitare și acces foarte variabil la diagnostic și tratament. Cu alte cuvinte, un județ poate apărea „acoperit” statistic, deși un anumit centru rămâne supraîncărcat, iar anumite localități sau subzone continuă să sufere din lipsă de proximitate.

Mai există și un posibil efect contraintuitiv, vizibil prin simpla lectură a formulei. Pentru că pacienții „exportați” în alte județe se scad din nevoia locală, migrația deja produsă a pacienților poate funcționa, prin inferență, ca un factor care diminuează nevoia estimată în județul de origine. Altfel spus, dacă un județ își trimite deja mulți pacienți în alte centre, acest fapt poate apărea contabil ca nevoie „acoperită” în altă parte, nu neapărat ca argument pentru creșterea ofertei locale. Din perspectiva accesului de proximitate, aceasta este probabil cea mai sensibilă vulnerabilitate conceptuală a proiectului.

De ce reducerea timpilor de așteptare rămâne greu de demonstrat

CNAS a formulat public o promisiune clară: complementaritatea public–privat ar trebui să reducă timpii de așteptare și să ofere acces mai rapid la servicii esențiale. Din punct de vedere intuitiv, afirmația are logică. Dacă intră mai mulți furnizori finanțați în sistem, oferta poate crește, iar presiunea pe câteva centre publice se poate reduce. Problema este că proiectul nu creează indicatorii cu care această ipoteză să fie verificată. În textul ordinului nu apare nicio definiție a timpului de așteptare, nicio obligație de raportare periodică a acestuia, nicio țintă maximală și nicio obligație de publicare a datelor pentru public sau pentru pacienți.

Mai mult, CNAS numește în proiect variabila E drept „nevoie neacoperită”, nu „timp de așteptare”. Acesta este un indicator de deficit estimat de capacitate, nu un indicator de timp până la acces. Două județe pot avea același E, dar timpi complet diferiți până la prima consultație, până la PET-CT, până la anatomopatologie sau până la inițierea terapiei. Din acest motiv, formula poate fi utilă pentru contractare, dar nu poate substitui un registru operațional al listelor de așteptare sau al intervalelor clinice relevante.

România are, de altfel, propriul diagnostic strategic pe această temă. Planul Național de Combatere și Control al Cancerului include, pentru perioada 2023–2030, un indicator explicit de „timp de așteptare la serviciile de diagnostic conform traseului pacientului”, ceea ce arată că monitorizarea timpilor este încă o țintă de implementare, nu o rutină publică deja consolidată. În același document, Ministerul Sănătății recunoaște întârzierile de diagnostic, fragmentarea serviciilor și lipsa unor rețele de diagnostic și tratament care să faciliteze parcursul pacienților. OECD notează, la nivel european, că multe țări se confruntă cu dificultăți în a urmări și monitoriza eficient timpii de așteptare în oncologie, motiv pentru care unele state au introdus ținte și monitorizare activă.

În spațiul public instituțional al CNAS, informația oferită pacientului este orientată în principal către lista unităților sanitare și către lista furnizorilor. Ghidul asiguratului trimite pacientul spre lista unităților care derulează programele naționale de sănătate curative, iar site-ul CNAS evidențiază „Lista furnizoriilor de servicii medicale din România” și secțiunea dedicată programelor curative. Aceste instrumente sunt utile pentru orientare, dar nu constituie un registru public al timpilor de așteptare, comparabil între țară, regiune, județ, oraș sau centru.

CNAS poate susține credibil că proiectul îndepărtează o barieră procedurală în calea contractării cu privatul și că ar putea crea premise pentru acces mai rapid; în schimb, nu poate demonstra încă, prin infrastructura publică actuală de date, că timpii de așteptare se vor reduce sau că s-au redus deja, deoarece nu există un mecanism public matur și standardizat de măsurare și raportare a acestor timpi pentru programele vizate.

Promisiunea reducerii timpilor de așteptare rămâne, deocamdată, mai degrabă o ipoteză administrativă plauzibilă decât un rezultat demonstrat.

⚠ Disclaimer: Informațiile prezentate de Medic24 au scop educativ și/sau informativ. Ele nu înlocuiesc consultul medical. Diagnosticul și tratamentul pot fi stabilite doar de un medic.