Modificări importante în organizarea sistemului sanitar cât și în cariera profesioniștilor din sănătate, discutate în ședința de azi a Guvernului

Ministerul Sănătății a inițiat, pe 11 noiembrie 2025, un proiect de Ordonanță de Urgență (OUG) pentru modificarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în sănătate și a altor acte normative conexe. Proiectul se află pe agenda Guvernului și este dezbătut în ședința de astăzi, care a început la ora 11.00.

Proiectul vizează o serie de schimbări importante pentru medici și profesioniștii din sănătate, pe care le analizăm în continuare. Mai jos sunt prezentate principalele modificări propuse, alături de implicațiile practice ale acestora pentru practicieni.

Ghidurile de practică medicală – elaborare și avizare directă de către corpul profesional

Una dintre modificările centrale propuse vizează mecanismul de elaborare și avizare a ghidurilor de practică medicală. În prezent, legea prevede că ghidurile sunt elaborate de Colegiul Medicilor din România (CMR) sau societăți profesionale ori experți, însă avizarea lor trebuie făcută de Ministerul Sănătății, ceea ce introduce un pas birocratic suplimentar. Conform expunerii de motive, această procedură implicând Ministerul Sănătății generează întârzieri semnificative în actualizarea și implementarea noilor ghiduri, crescând riscul ca medicii să practice după ghiduri depășite, cu consecințe negative asupra calității actului medical și siguranței pacientului. Evoluția rapidă a practicilor medicale și necesitatea alinierii la standardele europene impun o actualizare promptă a ghidurilor, lucru îngreunat de mecanismul actual.

Proiectul de OUG propune ca avizarea ghidurilor să revină direct organismelor profesionale reprezentative (de exemplu, Colegiul Medicilor pentru ghidurile de medicină generală, respectiv Colegiul Medicilor Stomatologi pentru cele de medicină dentară), eliminând cerința avizării de către minister. În acest sens, se modifică definiția ghidurilor din Legea 95/2006 și atribuțiile CMR/CMDR: aceste organisme vor elabora, actualiza și aviza, după caz, ghidurile de practică medicală, adaptându-le la ghidurile internaționale, fără intervenția Ministerului. Cu alte cuvinte, Ministerul Sănătății nu va mai trebui să își dea acordul pe ghidurile noi sau revizuite, această competență fiind plasată la nivelul forurilor profesionale.

Implicații practice: Pentru medici, această schimbare ar trebui să se traducă prin ghiduri clinice mai actuale și disponibile mai rapid. Eliminarea verigii birocratice ministeriale va accelera procesul de aprobare a noilor protocoale, permițându-le să reflecte prompt inovațiile terapeutice și recomandările internaționale. Corpul medical, prin organismele sale, capătă o autonomie sporită în stabilirea standardelor de practică – fapt în acord și cu recomandările europene privind autonomia profesională a medicilor în elaborarea standardelor clinice. De asemenea, reacțiile la situații epidemiologice emergente sau noi tehnologii medicale pot fi mai rapide, ghidurile putând fi emise sau actualizate fără a aștepta un aviz ministerial formal.

Recunoașterea statutului de utilitate publică a cabinetelor de medicină de familie

Altă modificare esențială privește cabinetele de medicină de familie. În expunerea de motive se arată că aceste cabinete, deși reprezintă „primul nivel de acces al populației la servicii medicale”, se confruntă cu mari dificultăți în asigurarea continuității și stabilității, din cauza lipsei unui cadru legal clar care să le recunoască rolul esențial de interes public. În prezent, cabinetele medicilor de familie nu beneficiază de statut de utilitate publică, ceea ce le limitează accesul la anumite facilități și forme de sprijin financiar necesare funcționării – de exemplu, posibilitatea de a primi spații în folosință gratuită de la autoritățile locale sau acces la finanțări dedicate infrastructurii de bază în comunități. Consecința practică a acestei omisiuni legislative a fost că multe cabinete, mai ales din mediul rural sau zone defavorizate, sunt în pragul închiderii din rațiuni economice, ceea ce ar lăsa populația locală fără acces la servicii medicale esențiale. Situația este considerată suficient de gravă încât guvernul apreciază necesară intervenția de urgență: „numerose cabinete … riscă să își înceteze activitatea…, se impune adoptarea de urgență a unei reglementări prin care aceste cabinete să fie recunoscute ca entități de utilitate publică”. Amânarea unei asemenea măsuri ar agrava criza din asistența primară și „ar afecta grav dreptul constituțional al cetățenilor la ocrotirea sănătății”.

Soluția propusă de OUG este modificarea Legii 95/2006 astfel încât cabinetele de medicină de familie și punctele lor de lucru să fie declarate unități sanitare de utilitate publică. În concret, la art. 63 din lege se introduce această mențiune, conferind cabinetelor MF un statut similar fundațiilor, asociațiilor sau altor entități recunoscute ca având utilitate publică. Totodată, se prevede explicit că autoritățile administrației publice locale pot oferi acestor cabinete, cu titlu gratuit și pe durată determinată, bunuri din domeniul public sau privat local/județean necesare desfășurării activității. Aceasta înseamnă, de exemplu, posibilitatea ca un consiliu local să pună la dispoziția unui cabinet medical un spațiu pentru dispensar în mod gratuit (ceea ce până acum era juridic dificil, nefiind entitate de utilitate publică).

Implicații practice: Prin recunoașterea statutului de utilitate publică, cabinetele de medicină de familie vor putea accesa resurse și sprijin logistic mult mai ușor. În practică, ne așteptăm ca medicii de familie să beneficieze de facilități precum sedii oferite gratuit sau subvenționate de primării, scutiri de la anumite taxe locale, posibilitatea de a primi fonduri nerambursabile sau donații în condiții mai avantajoase etc. Aceasta va contribui la menținerea și dezvoltarea rețelei de asistență primară, mai ales în comunitățile rurale și zonele vulnerabile. Prin prevenirea închiderii cabinetelor din motive financiare, măsura protejează accesul populației la servicii medicale de bază aproape de casă, reducând presiunea pe spitale.

Pentru medicii de familie, în special cei tineri sau care lucrează în zone defavorizate, noile prevederi pot oferi o stabilitate sporită (șansa de a avea un spațiu adecvat în comună, de a obține finanțare pentru dotări, etc.) și recunoașterea oficială a importanței muncii lor ca serviciu de interes public.

Răspunderea solidară în cazurile de malpraxis – implicarea unităților sanitare

Proiectul introduce o modificare majoră în regimul răspunderii civile medicale, vizând extinderea “răspunderii solidare” a unității sanitare în caz de malpraxis. În forma actuală a legii, există o ambiguitate/limitare privind răspunderea spitalelor și clinicilor pentru greșelile profesionale ale personalului medical care nu este angajat permanent. De regulă, spitalele răspund juridic pentru faptele personalului angajat (în baza principiului răspunderii angajatorului), însă pentru medici care colaborează sub alte forme (contract de prestări servicii, colaboratori externi, PFA etc.) responsabilitatea unității era mai puțin clară. Acest fapt putea lăsa victimele malpraxisului cu o singură țintă în obținerea despăgubirilor – medicul individual –, limitând șansele de recuperare integrală a prejudiciilor, mai ales dacă medicul nu are resurse sau asigurare suficientă.

Potrivit proiectului OUG, art. 655 alin. (2) din Legea 95 se modifică pentru a stipula că unitățile sanitare răspund civil, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate de personalul medical care fie este angajat al unității, fie își exercită profesia în acea unitate în baza unui contract de prestări servicii, în solidar cu acesta. Cu alte cuvinte, orice cadru medical care lucrează într-un spital (indiferent dacă are contract de muncă sau alt tip de contract) va atrage și răspunderea spitalului în caz de malpraxis. Unitatea și făptuitorul vor fi obligați împreună la despăgubirea pacientului prejudiciat.

Implicații practice: Această schimbare are efecte semnificative atât pentru pacienți, cât și pentru medici și spitale. În primul rând, pentru pacienții-victime ale unui act de malpraxis, crește garanția obținerii unei compensații juste, întrucât unitatea spitalicească (care are de obicei resurse financiare mai mari sau asigurări de răspundere) devine parte responsabilă. Practic, pacientul poate acționa în judecată și spitalul, nu doar medicul, și se poate îndrepta împotriva ambelor pentru recuperarea daunelor.

În al doilea rând, pentru medici, existența răspunderii solidare poate oferi și un grad de protecție suplimentară – deși medicul rămâne direct răspunzător, povara financiară poate fi partajată cu angajatorul, ceea ce înseamnă că spitalele vor trebui să fie asigurate corespunzător și să acopere aceste riscuri. Desigur, pe de altă parte, spitalele vor deveni mult mai atente în gestionarea calității actului medical și a contractelor de colaborare. Ne putem aștepta la o mai mare exigență în verificarea calificărilor colaboratorilor, în respectarea protocoalelor și în supravegherea practicii medicale, știind că orice eroare îi poate implica juridic și financiar. Este, în esență, o măsură de responsabilizare instituțională, aliniată cu obiectivul general al proiectului de a întări atât responsabilitatea personală, cât și pe cea a instituțiilor sanitare.

Pentru spitale și clinici, introducerea răspunderii civile solidare impune revizuirea polițelor de asigurare de malpraxis: acestea vor trebui probabil extinse sau renegociate pentru a acoperi și cazurile de prejudicii produse de colaboratori externi, nu doar de angajați. De asemenea, în procesele de malpraxis, este de așteptat ca pacienții/reclamanții să includă de regulă și unitatea medicală ca pârât, ceea ce va genera costuri juridice și eventual de despăgubire suplimentare pentru aceste unități. Pe termen lung însă, implicarea directă a unităților sanitare în răspundere poate avea un efect pozitiv de sistem: spitalele vor investi mai mult în pregătirea personalului, proceduri de siguranță și prevenirea erorilor, pentru a reduce riscul de a suporta asemenea consecințe.

Modificări în organizarea comisiilor de malpraxis și gestionarea experților medicali

Reglementările privind comisiile de malpraxis (denumite oficial “comisii de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis”) suferă la rândul lor modificări menite să eficientizeze procesul de soluționare a reclamațiilor de malpraxis și să rezolve probleme practice identificate în funcționarea actuală a acestor comisii.

În starea de fapt actuală, fiecare direcție de sănătate publică (DSP) are o astfel de comisie, însă procedurile sunt greoaie. Listele de experți medicali utilizate de comisii pentru evaluarea cazurilor se aprobă centralizat prin ordin de ministru, la propunerea colegiilor profesionale teritoriale. Această procedură birocratică îngreunează activitatea comisiilor, deoarece aprobarea sau actualizarea listei de experți trece prin etape administrative consumatoare de timp. În practică, s-a constatat că deseori comisiile întâmpină situații în care experții desemnați refuză cazul ori nu sunt disponibili (sunt pensionați, decedați sau plecați), iar organismele profesionale teritoriale nu au comunicat la timp schimbările în listă. Astfel apar blocaje în desfășurarea anchetelor de malpraxis, din lipsă de experți evaluatori activi.

O altă problemă majoră este că aceste comisii nu au personalitate juridică și buget propriu, dar pot fi chemate în judecată (de exemplu, de către pacientul nemulțumit de decizia comisiei). Expunerea de motive arată că, atunci când o comisie de malpraxis emite o decizie, aceasta este adesea contestată în instanță, însă comisia nu dispune de resurse pentru a se apăra în proces sau a suporta cheltuielile de judecată. “Calitatea de parte procesuală implică cheltuieli încă de la începutul unui proces… cheltuieli pe care comisia de malpraxis nu le poate face. În prezent comisia nu are asigurate servicii juridice…” se precizează în nota de fundamentare. Membrii comisiei (medici specialiști, juriști, reprezentanți ai DSP etc.) acționează în baza atribuțiilor de serviciu, fără a exista un cadru clar de suport juridic sau financiar dacă sunt implicați într-un litigiu. Acest context duce la demotivare – în unele cazuri, experții și membrii comisiei devin reticenți în a se implica, știind că pot ajunge în instanță fără protecție, ceea ce poate duce la refuzul de a continua activitatea în comisie.

Schimbările propuse prin OUG abordează frontal aceste probleme, astfel:

Actualizarea și administrarea listei de experți medicali de malpraxis: Art. 680 din Legea 95 va fi modificat astfel încât lista națională a experților medicali (pe specialități, pentru fiecare județ și municipiul București) să fie aprobată de consiliile naționale ale organismelor profesionale – Colegiul Medicilor, Colegiul Medicilor Dentiști, Colegiul Farmaciștilor și Ordinul Asistenților/Moașelor, după caz. Fiecare organism profesional își va publica și actualiza propria listă de experți și va informa Ministerul Sănătății ori de câte ori apar modificări. Practic, se mută responsabilitatea actualizării listelor de experți de la Minister către colegiile profesionale, care sunt mai aproape de teritoriu și cunosc situația membrilor lor. În plus, în nota explicativă se prevede că aceste organisme profesionale vor trebui să includă în regulamente sancțiuni pentru experții care refuză cazul sau întârzie nejustificat raportul de expertiză. Aceasta înseamnă o responsabilizare a experților înscriși pe liste: odată desemnați într-un caz de malpraxis, nu vor putea refuza fără consecințe (decât pentru motive obiective), altfel riscând sancțiuni din partea colegiului (de exemplu, suspendarea calității de expert sau sancțiuni disciplinare).

Implicație: Comisiile de malpraxis ar trebui să poată desemna mai rapid un expert disponibil și competent pentru analizarea fiecărei plângeri, evitând întârzierile cauzate de liste neactualizate. Corpul profesional având control asupra listelor va putea reacționa prompt la retragerea unor experți (prin înlocuire) și se va asigura că cei care se înscriu ca experți își asumă responsabilitatea participării. În ansamblu, evaluările cazurilor de malpraxis pot deveni mai eficiente și mai credibile, cu experți alocați în timp util.

Reprezentarea comisiilor de malpraxis în instanță și acoperirea cheltuielilor legale: Proiectul adaugă la art. 684 din Legea 95 două noi alineate care stabilesc că, dacă o comisie de malpraxis este acționată în judecată, reprezentarea sa va fi asigurată de instituția sub egida căreia funcționează – adică DSP-ul județean (pentru comisiile din teritoriu) sau ministerul/instituția cu rețea sanitară proprie, după caz. Cu alte cuvinte, Direcțiile de Sănătate Publică vor prelua răspunderea de a apăra în instanță deciziile comisiei locale de malpraxis, folosindu-se de juriștii și resursele proprii. Totodată, cheltuielile rezultate din hotărârile judecătorești îndreptate împotriva comisiei de malpraxis vor fi achitate, în solidar, de fiecare instituție și organism profesional care și-a desemnat membri în comisie. Această prevedere este esențială: dacă, de exemplu, o comisie este obligată printr-o sentință să plătească daune sau cheltuieli de judecată, atunci costul va fi suportat împreună de toți cei care compun comisia – de exemplu, DSP (pentru președintele și secretarul comisiei) și Colegiul Medicilor (pentru reprezentantul medicilor în comisie), Colegiul Medicilor Dentiști (dacă era și un stomatolog membru), Ordinul Asistenților (pentru asistentul membru) etc., în funcție de componență. Practic, legea forțează partajarea poverii financiare între instituțiile publice și organizațiile profesionale implicate, în loc să lase o “structură fără buget” să suporte ceva ce nu poate plăti.

Implicație: Membrii comisiilor de malpraxis și instituțiile din care fac parte vor beneficia de protecție juridică sporită. Știind că DSP-ul asigură reprezentarea legală, comisia nu mai riscă să fie lipsită de apărare în instanță. De asemenea, riscul financiar pentru membrii comisiei este atenuat prin împărțirea cheltuielilor între instituții – niciun membru nu va plăti personal, iar comisia ca entitate nu rămâne descoperită. Aceasta ar trebui să încurajeze profesioniștii să participe în comisii și să ia decizii obiective, fără teama că vor fi lăsați singuri în fața unor litigii costisitoare. Totodată, pentru DSP și colegiile profesionale, noua răspundere financiară solidară le va stimula să acorde atenție calității actului decizional al comisiei (de ex. să numească oameni competenți, să ofere suportul necesar în desfășurarea anchetelor), știind că și ele pot suporta consecințele unor hotărâri contestate. Pe termen lung, aceste modificări urmăresc o funcționare mai robustă a mecanismului de soluționare a cazurilor de malpraxis, în beneficiul atât al pacienților (care au acces la experți și decizii corecte în timp util), cât și al personalului medical (care va fi evaluat de colegi specialiști într-un cadru mai bine organizat și apărat juridic).

Definirea și diferențierea structurii organizatorice vs. structurii medicale a spitalelor

Legea spitalelor suferă modificări de finețe, dar importante pentru administrarea unităților sanitare: se introduce în mod expres o definiție clară a “structurii organizatorice” a spitalului și se distinge această noțiune de “structura medicală” a spitalului. Necesitatea a apărut deoarece, în practică, sintagma “structură organizatorică” era folosită uneori cu înțeles ambiguu, putând include atât componentele medicale (secții, compartimente, laboratoare etc.), cât și pe cele administrative/tehnice ale spitalului. Această lipsă de precizie genera confuzii în planificarea și aprobarea organizării spitalelor.

Conform modificărilor propuse la art. 171 din Legea 95, structura organizatorică a unui spital va fi descrisă explicit ca putând cuprinde: secții, compartimente, laboratoare, cabinete, servicii medicale, servicii de diagnostic și tratament, structuri de asistență prespitalicească și transport de urgențe, structuri de primiri urgențe, orice alte structuri medicale aprobate prin ordin al ministrului sănătății, precum și structuri tehnice, economice și administrative – ba chiar și unități de implementare a proiectelor (de exemplu, pentru gestionarea proiectelor finanțate din fonduri europene, PNRR etc.). În schimb, structura medicală a spitalului este definită ca parte a structurii organizatorice, reprezentând ansamblul secțiilor, compartimentelor, laboratoarelor, cabinetelor și serviciilor medicale în care se desfășoară efectiv activitate medicală. Cu alte cuvinte, structura medicală este sub-setul din structura organizatorică care include doar componenta de îngrijire a pacientului (fără birouri administrative, fără serviciile suport fără activitate clinică directă, etc.).

Aceste clarificări vin la pachet cu precizarea competențelor de aprobare: structura organizatorică a spitalelor publice din rețeaua Ministerului Sănătății va fi aprobată de ministrul sănătății (ca și până acum), iar pentru spitalele publice ale altor ministere sau autorități, structura organizatorică va fi aprobată de conducerea acestora. Structura medicală, însă, în cazul spitalelor din afara rețelei MS, va trebui avizată de Ministerul Sănătății (prin DSP-uri sau direcțiile medicale ale ministerelor respective) înainte de aprobare. Astfel, se instituie un control de specialitate al MS asupra componentelor medicale chiar și în spitalele altor sisteme (ex: un spital al Ministerului Transporturilor va avea organigrama aprobată de acel minister, dar sectoarele medicale din spital – secții, compartimente – vor fi avizate de MS/DSP). În plus, se subliniază că înființarea sau desființarea unui spital privat, precum și modificări ale structurii sale medicale, schimbarea sediului sau a denumirii vor trebui avizate de Ministerul Sănătății sau de DSP, conform reglementărilor existente (aceasta reiese din completările la art. 172 și confirmă practica actuală).

Implicații practice: Pentru managerii de spitale și personalul medical de conducere, această diferențiere clară între “structura organizatorică” și “structura medicală” oferă transparență și claritate în organizarea unității sanitare. Se știe exact ce include organigrama totală a spitalului (toate componentele, inclusiv cele administrative și proiectele speciale) și ce reprezintă structura medicală (partea care ține de îngrijirea pacienților). Această distincție are rol practic în evitarea confuziilor terminologice și asigurarea unui management mai eficient: se pot delimita mai bine responsabilitățile echipei de conducere administrativă față de cele ale conducerii medicale. De asemenea, având definiții legale, orice modificare propusă (de exemplu, înființarea unui nou laborator sau a unui compartiment) va urma procedura corectă de avizare/aprobare. Introducerea unităților de implementare a proiectelor în structura organizatorică este deosebit de utilă în contextul derulării proiectelor cu fonduri europene (ex. PNRR) – spitalele pot crea formal aceste unități temporare în organigramă, cu rol explicit, fără a forța încadrarea lor într-o secție sau serviciu existent neadecvat.

În ansamblu, schimbarea întărește ideea că administrarea unui spital are două laturi: una medicală (actul medical, secțiile clinice, personalul medical și paramedical) și una organizatorico-administrativă (logistica, financiar, tehnic, proiecte, etc.), ambele necesare pentru buna funcționare a spitalului. Delimitarea legală a celor două laturi va contribui la un “management clar, eficient și conform legii, garantând calitatea actului medical și buna funcționare a spitalului, cele două [structuri] având funcții și responsabilități diferite”.

Ambulatoriul integrat – obligativitatea implicării medicilor din spital

O modificare importantă pentru asistența medicală ambulatorie de specialitate vizează regimul de activitate al medicilor în ambulatoriile integrate ale spitalelor. Ambulatoriul integrat (policlinica spitalului) este componenta prin care spitalele oferă consultații și tratamente în regim ambulatoriu (fără internare), de obicei în specialitățile pe care le are și spitalul. Anterior, au existat reglementări fluctuante cu privire la cât timp trebuie să lucreze medicii de spital în ambulatoriu. O prevedere introdusă recent (prin Legea nr. 163/2025) stipula că medicii de spital pot fi obligați la activitate în ambulatoriu “pentru maximum o oră pe zi, în medie pe lună” – o formulare care a generat confuzie și dificultăți de aplicare. Limitarea la o medie de o oră/zi s-a dovedit nepractică și insuficientă pentru a asigura prezența medicilor în policlinici într-un mod eficient.

Proiectul de OUG elimină această limitare și instituie o obligație clară: „Medicii, cu excepția șefilor de secție, care acordă servicii medicale într-o secție sau compartiment dintr-un spital public, au obligația de a desfășura activitate în ambulatoriul integrat al spitalului, în cadrul normei lunare de lucru, conform graficului stabilit de managerul spitalului, la propunerea medicului șef de secție sau a medicului coordonator, după caz.”. Această formulare, care va înlocui textul ambiguu anterior (Art. III din Legea 163/2025), înseamnă că toți medicii specialiști clinici din spital (în afara șefilor de secție) vor include în programul lor lunar un anumit număr de ore de consultații în ambulatoriu, stabilit printr-un grafic intern. Șefii de secție rămân exceptați (presupunând că au atribuții manageriale sporite și oricum coordonează activitatea ambulatoriului), însă restul medicilor vor participa obligatoriu la acordarea de consultații în policlinică, ca parte integrantă din sarcinile lor de serviciu.

Justificare: Măsura este strâns legată de obiectivul strategic de întărire a asistenței medicale ambulatorii și decongestionare a spitalelor. În nota de fundamentare se arată că, fără intervenția urgentă în reglementarea activității ambulatoriilor, s-ar continua apariția de “blocaje în acordarea serviciilor medicale, întârzieri în accesul pacienților la diagnostic și tratament și afectarea gravă a dreptului la sănătate”. Practic, populația are nevoie de acces mai facil la consultații de specialitate în regim ambulator, pentru a nu aglomera inutil secțiile de spitalizare continuă și camerele de gardă cu cazuri care pot fi rezolvate în policlinică. Prin implicarea directă a medicilor spitalicești în ambulatoriu, se urmărește „creșterea accesului populației la servicii medicale ambulatorii integrate și reducerea presiunii asupra secțiilor de urgență și a spitalizărilor”. Aceasta este și o țintă asumată prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), care finanțează extinderea ambulatoriilor. Neadoptarea urgentă a cadrului normativ care să facă operațional acest principiu ar întârzia reformele și implementarea investițiilor în ambulatoriu.

Implicații practice: Pentru pacienți, schimbarea este benefică – va exista o ofertă mai mare de consultații ambulatorii de specialitate, chiar de către medicii care și îngrijesc pacienții internați. Astfel, un pacient cu o problemă care nu necesită internare va putea fi consultat la policlinica spitalului de către un medic care altminteri ar fi fost văzut doar dacă pacientul se interna sau ajungea la camera de gardă. Se așteaptă reducerea timpilor de așteptare pentru consultații de specialitate și, indirect, reducerea aglomerației în serviciile de urgență (unde mulți pacienți se prezentau tocmai pentru că nu găseau repede un loc la specialist). De asemenea, continuitatea îngrijirilor se va îmbunătăți: pacienții externați vor putea fi văzuți în ambulator de medicii curanți pentru follow-up, evitându-se internările de control.

Pentru medici și spitale, această obligație necesită o organizare atentă a programului. Managerul, împreună cu șefii de secții, va trebui să elaboreze un grafic lunar în care fiecare medic (exceptând șefii) are alocate ore de consultații la policlinică. De exemplu, un medic chirurg ar putea avea, să zicem, 1-2 zile pe săptămână câte o jumătate de zi de consultații în ambulator, restul timpului fiind în sala de operație sau pe secție. Totul trebuie să se încadreze în norma lunară de lucru a medicului (de regulă 7 ore/zi * 5 zile/săptămână * ~4 săptămâni). Aceasta poate însemna că o parte din activitatea care înainte era dedicată secției va fi realocată policlinicii. Posibil, spitalele cu deficit de personal vor trebui să angajeze sau să redistribuie medici astfel încât și secția și ambulatoriul să fie acoperite corespunzător. În spitalele unde deja medicii efectuau gărzi suplimentare, va trebui echilibrat timpul astfel încât norma să includă și ambulatoriul.

Este de remarcat că șefii de secție sunt exceptați, deci povara ambulatoriului cade pe medicii “secunzi”. Aceștia însă și până acum în multe spitale lucrau în policlinică, dar adesea pe bază de voluntariat plătit separat (contra cost de către CAS, în plafon de ambulator). Acum devine parte obligatorie a atribuțiilor lor. Financiar, asta nu le va aduce venituri suplimentare (fiind în norma de bază), însă nici nu îi va împovăra peste norma de lucru – practic, se formalizează o responsabilitate. Pe termen lung, implicarea în ambulatoriu poate fi și în beneficiul medicilor: le permite să gestioneze integral cazul pacientului, de la consultația inițială la eventuală internare și apoi follow-up, ceea ce poate crește satisfacția profesională și rezultatele clinice.

Per ansamblu, această măsură reconfigurează modul de funcționare al spitalelor publice, transformându-le în centre care nu doar internează și tratează în regim continuu, ci și deservesc prompt comunitatea prin consultații ambulatorii. În combinație cu investițiile planificate în ambulatorii (dotări, infrastructură), obligativitatea prezenței medicilor va da substanță acestor structuri, făcându-le cu adevărat funcționale.

Clarificarea funcției de asistent medical șef în spitale

Proiectul de OUG aduce precizări și în ceea ce privește cadrele medii din sistem: se definește explicit funcția de asistent medical șef din spitalele publice, subliniind caracterul său de funcție de conducere și stabilind criterii de ocupare și salarizare unitare. În practică, în multe spitale există poziții de “asistent șef” la nivel de spital (director de îngrijiri) sau pe secții (asistent coordonator de secție), însă legislația nu era foarte clară dacă aceste poziții sunt sau nu considerate funcții de conducere și ce nivel de salarizare li se cuvine, generând interpretări diferite.

Conform noii reglementări (modificarea art. 185 din Legea 95), în spitalele publice funcția de asistent medical șef este considerată funcție de conducere. Poate fi ocupată de asistenți medicali generaliști sau de moașe, cu condiția unei vechimi de cel puțin 5 ani în profesie (ca asistent medical sau moașă, după caz). De asemenea, se precizează că salariul de bază al asistentului medical șef/asistentului coordonator va fi egal cu cel prevăzut de lege pentru un asistent medical principal cu studii superioare, gradația maximă de vechime, majorat cu 20%. Cu alte cuvinte, asistentul șef va câștiga cu 20% mai mult decât cel mai experimentat asistent principal din subordine, reflectând răspunderea managerială suplimentară. Aceste prevederi aliniază rolul asistentului șef la Legea-cadru a salarizării nr. 153/2017, care stabilește grile pentru personal de conducere.

Implicații practice: În primul rând, definirea asistentului medical șef ca funcție de conducere înseamnă că pentru ocuparea acestei poziții se va urma regimul funcțiilor de conducere: concurs organizat (nu simplă numire), mandat limitat (de obicei 4 ani, similar șefilor de secție), evaluări periodice etc., conform reglementărilor de management spitalicesc. Pentru asistenții medicali cu experiență, se conturează astfel o carieră profesională clară de avansare: după 5 ani vechime, pot aspira la poziția de asistent șef (de secție sau pe întreg spitalul), știind că legea le recunoaște acest rol managerial. În al doilea rând, uniformizarea salarizării la nivel național elimină discrepanțele și negocierile locale – un asistent șef va ști că are un salariu de bază standard, cu 20% peste al unui asistent principal maxim gradat, indiferent de spital. Asta aduce echitate și poate preveni migrarea asistenților șefi către spitale unde li se oferea mai mult, deoarece acum grila e unică.

Pentru calitatea îngrijirilor, clarificarea statutului poate fi benefică, deoarece asistentul medical șef devine parte integrantă a echipei de conducere a spitalului/secției, cu autoritate formală. Fiind recunoscut drept conducător, îi crește puterea de decizie în organizarea activității personalului mediu și auxiliar, putând să implementeze mai eficient protocoale de nursing, planificarea turelor, educația personalului și controlele interne. De asemenea, având criterii de vechime (minim 5 ani), se asigură că cei care ocupă aceste funcții au o experiență relevantă “la patul bolnavului”, deci pot coordona cu competență echipa de asistenți și infirmieri. Implicit, pacienții vor beneficia de o mai bună organizare a îngrijirilor, dată fiind importanța asistentului șef în supravegherea calității îngrijirii medicale de zi cu zi.

Nu în ultimul rând, includerea moașelor în posibilitatea de a ocupa funcția de asistent șef este un aspect de egalitate profesională: în spitalele cu secții de obstetrică-ginecologie, o moașă cu experiență poate deveni șefa asistentelor/moașelor de pe acea secție, recunoscându-se astfel specificul profesiei de moașă ca distinct dar egal valoros în conducerea îngrijirilor materno-infantile.

În concluzie, această modificare profesionalizează și mai mult corpul personalului medical mediu, oferind recunoaștere formală liderilor de nursing și, sperăm, contribuind la retenția în sistem a asistenților experimentați (prin perspectiva unei funcții de conducere și a unui salariu motivant).

Reglementări privind rezidențiatul – clasificări separate, confirmarea în specialitate, schimbarea specialității

Proiectul de OUG aduce și un pachet consistent de noutăți în organizarea și finanțarea rezidențiatului, prin modificarea Ordonanței Guvernului nr. 18/2009. Aceste modificări au ca scop atât debirocratizarea și digitalizarea unor proceduri, cât și creșterea flexibilității în formarea medicilor specialiști, inclusiv recunoașterea unor calificări internaționale și adaptarea la nevoile sistemului sanitar (în special ale rețelelor militare). Iată principalele schimbări propuse:

Publicarea transparentă și rapidă a curriculumurilor de pregătire: Art. 10 alin. (4) al OG 18/2009 este modificat pentru a prevedea că toate curriculumurile de rezidențiat, odată aprobate, vor fi publicate pe site-ul Ministerului Sănătății în maximum 5 zile lucrătoare. Aceasta asigură că rezidenții și coordonatorii au acces imediat la forma actualizată a programelor de pregătire, eliminând întârzieri sau opacitate în privința conținutului formării. E o adaptare la tehnologia disponibilă, conform notei de fundamentare, și un pas înainte spre transparență.

Recunoașterea examenelor europene de specialitate: Se introduce (la art. 15) posibilitatea ca punctajul obținut la un examen european de specialitate (de tipul celor organizate de board-urile europene) să poată fi echivalat cu media examenului național de specialist sau cu nota la una din probele acestuia, pe baza unei metodologii specifice aprobate prin ordin de ministru. Totodată, Ministerul Sănătății va putea organiza sesiuni distincte de examen pentru titlul de specialist, separate de concursul național obișnuit, în același an. Implicație: Această inovație permite medicilor rezidenți care susțin examene de specialitate la nivel european (de exemplu, EBCOG, EBOPRAS etc.) să nu mai fie nevoiți să repete integral examenul național, putându-li-se recunoaște rezultatele obținute internațional. Se creează astfel un cadru legal pentru o „procedură unitară premergătoare emiterii titlului de specialist”, care să valorifice certificările europene. De asemenea, organizarea mai multor sesiuni de examen într-un an (posibil una clasică și una dedicată celor cu examene europene) oferă flexibilitate și șansa obținerii titlului mai rapid, reducându-se timpul de așteptare pentru intrarea ca specialist în sistem.

Simplificarea procedurii de finalizare a rezidențiatului și confirmare în specialitate: Una din cele mai apreciate modificări este cea de la art. 15, unde se adaugă alin. (6^1) ce stipulează că unitățile sanitare unde rezidenții sunt încadrați au obligația ca, în cel mult 5 zile lucrătoare de la finalizarea pregătirii, să trimită la DSP lista rezidenților care au terminat, însoțită de documentul de finalizare, iar DSP (sau structura de specialitate pentru rețelele speciale) va transmite Ministerului Sănătății lista centralizată în maximum 3 zile. Cu alte cuvinte, rezidentul nu va mai trebui să depună individual dosarul de finalizare a stagiilor, această sarcină fiind preluată de spitale și autoritățile sanitare locale. Nota de fundamentare subliniază că astfel se realizează “reducerea procedurilor birocratice prin faptul că rezidentul nu mai depune în mod individual dovada finalizării pregătirii”. Implicație: Rezidenții vor obține titlul de specialist mai repede și fără efort administrativ personal – odată ce și-au terminat ultimul stagiu și examenul final (unde e cazul), spitalul și DSP se ocupă de formalități. Ministerul va primi listele centralizate și va putea emite ordinele de confirmare în specialitate mult mai prompt și în bloc. Aceasta elimină întârzieri care uneori apăreau din cauza lipsei de informații sau a depunerii târzii a dosarelor de către unii absolvenți. Practic, “crearea cadrului legal pentru o procedură unitară” de confirmare în specialitate asigură trecerea fluentă a medicului de la statutul de rezident la cel de specialist.

Concursul de rezidențiat – clasificări separate pe ministere/instituții: Art. 16 primește două noi alineate ((2^1) și (2^2)) care prevăd că la concursul național de intrare în rezidențiat, candidații se înscriu pe locurile/posturile alocate distinct pentru Ministerul Sănătății, MApN (Apărare), MAI (Interne), MJ (Justiție) și Ministerul Educației pentru rezidenții “români de pretutindeni”, întocmindu-se clasificări separate pentru fiecare categorie. După concurs, candidații vor alege locurile/posturile în ordinea descrescătoare a punctajelor, pe liste separate ale fiecărei instituții. Această reglementare confirmă practic ceea ce era deja o politică în ultimii ani – existența unor posturi de rezidențiat finanțate de diferite ministere (ex. posturi în spitale militare, MAI sau rețeaua justiției), care erau destinate candidaților pe “lista separată” a respectivelor instituții. Acum diferențierea devine literă de lege, eliminând orice ambiguitate. Implicație: Fair-play și claritate la concursul de rezidențiat – candidații de pe un anumit domeniu (civil sau militar) concurează doar între ei, fără să se compare punctaje între liste diferite. De exemplu, un candidat pe locurile Ministerului Apărării nu va “fura” un loc civil sau viceversa; fiecare sistem își selectează candidații în ordinea punctajelor proprii. Aceasta asigură că nevoile specifice ale rețelelor cu statut special (militar, MAI) sunt acoperite, iar candidații știu exact unde se încadrează. După cum explică nota de fundamentare, candidații înscriși prin fiecare instituție „nu se vor putea raporta la punctajele obținute de candidații înscriși pe listele altor instituții”, iar alegerea locurilor/posturilor se face pe liste separate. În plus, se oferă un tratament distinct absolvenților de licee/secundar medical din comunitățile românești de pretutindeni, care au un număr de locuri dedicat la Ministerul Educației.

Schimbarea specialității de rezidențiat pentru rezidenții din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională: În OG 18/2009, art. 22^2 (care reglementează schimbarea specialității) se completează cu un alineat nou ce permite ca medicii rezidenți aflați “pe loc” în instituții cu rețea sanitară proprie ale MApN, MAI și MJ (adică rezidenți angajați în spitalele militare, MAI sau penitenciare) să poată solicita schimbarea specialității, în funcție de nevoile acestor instituții. Schimbarea se va face conform metodologiilor proprii aprobate de miniștrii de resort, rezidentul trebuind să depună la Ministerul Sănătății o solicitare însoțită de avizul ministerului angajator care confirmă aprobarea schimbării specialității. Pe baza acestui aviz, Ministerul Sănătății va emite ordinul de confirmare în noua specialitate. Implicație: Această prevedere conferă flexibilitate instituțiilor cu rețea sanitară proprie (precum spitalele militare) să își formeze specialiștii în funcție de cerințele interne. Dacă, de exemplu, Armata are suficienți rezidenți pe o specialitate, dar îi lipsește pe alta, îi poate redirecționa pe unii către specialitatea deficitara, fără a-i pierde din sistem. Pentru medicii rezidenți militari, se deschide posibilitatea de a-și ajusta cariera după intrarea în rezidențiat, dacă interesele serviciului o cer și sunt de acord – un avantaj față de rezidenții civili, care în mod obișnuit pot schimba specialitatea doar prin repartiție la un nou concurs (ceea ce implică reluarea parcursului). Conform expunerii de motive, măsura vine „în funcție de necesitățile acestor instituții pentru a acoperi necesarul de cadre medicale”, deci e un instrument de management proactiv al resursei umane medicale în sistemele de apărare și ordine publică.

Per total, modificările din domeniul rezidențiatului reprezintă un progres către un sistem de formare mai modern, flexibil și orientat spre rezultate. Pentru tinerii medici, aceste măsuri înseamnă:

⚠ Disclaimer: Informațiile prezentate de Medic24 au scop educativ și/sau informativ. Ele nu înlocuiesc consultul medical. Diagnosticul și tratamentul pot fi stabilite doar de un medic.