Europa plătește prea puțin pentru medicamente? Câtă realitate economică și cât lobby există în avertismentul EFPIA

Avertismentul lui Stefan Oelrich pornește de la o problemă reală: Europa pierde teren în competiția pentru cercetare farmaceutică, studii clinice și producție. Totuși, legătura sugerată între prețuri mai mari, investiții locale și acces mai rapid la tratamente nu este automată și funcționează, în acest caz, și ca instrument de negociere al industriei.

Mesajul transmis de președintele EFPIA

Stefan Oelrich, președintele Federației Europene a Industriilor și Asociațiilor Farmaceutice – EFPIA și, în același timp, președintele diviziei farmaceutice a Bayer, a declarat într-un interviu acordat Reuters că Europa trebuie să regândească modul în care evaluează și plătește medicamentele inovatoare.

În caz contrar, susține el, statele europene riscă să piardă investiții în producție și studii clinice. Oelrich a indicat Germania drept un posibil test pentru întreaga regiune, după ce autoritățile germane au propus noi măsuri pentru limitarea cheltuielilor din sistemul de asigurări de sănătate.

Argumentul său este construit în jurul unei logici comerciale aparent simple: companiile sunt mai puțin dispuse să organizeze studii clinice sau să dezvolte capacități de producție în țări în care nu intenționează să comercializeze produsele ori în care rentabilitatea este considerată insuficientă.

Această logică există. Dar nu explică singură geografia investițiilor farmaceutice și nici nu demonstrează că prețurile mai mari vor produce automat mai multe fabrici, centre de cercetare sau studii clinice în Europa.

O schimbare reală: prețurile europene pot influența veniturile din SUA

Cea mai solidă parte a avertismentului lui Oelrich este legată de noua politică americană privind prețurile medicamentelor.

Administrația Statelor Unite aplică un sistem de tip „most-favoured-nation”, prin care prețurile unor medicamente noi sunt raportate la cele practicate în alte state dezvoltate. Într-un document publicat în mai 2026, Casa Albă afirma explicit că această politică va reduce prețurile americane și va exercita o presiune ascendentă asupra prețurilor plătite de alte țări bogate.

Prin urmare, industria nu mai privește prețurile europene doar ca pe o sursă regională de venituri. Un preț scăzut negociat în Germania, Franța sau într-un alt stat european poate deveni un reper care reduce veniturile companiei pe piața americană, mult mai profitabilă.

Din acest punct de vedere, Oelrich descrie o realitate economică nouă. Dar concluzia politică dorită de industrie este alta: guvernele europene ar trebui să accepte prețuri mai mari pentru ca producătorii să nu piardă venituri în SUA.

Europa este astfel invitată să preia o parte din costul reducerii prețurilor americane. Faptul că acest transfer este convenabil pentru companii nu înseamnă însă că el reprezintă și singura soluție posibilă pentru sistemele publice europene.

Europa pierde teren, dar investițiile nu au dispărut

Datele disponibile confirmă că Europa își pierde treptat poziția relativă în cercetarea farmaceutică.

Potrivit OECD, companiile farmaceutice au investit aproximativ 129 de miliarde de dolari în cercetare și dezvoltare în 2022, iar 103,9 miliarde de dolari au fost cheltuite în Statele Unite. În China, investițiile au crescut de la aproximativ 5 miliarde de dolari în 2010 la 23,4 miliarde în 2022.

Un raport realizat pentru EFPIA de Charles River Associates estimează că investițiile farmaceutice în cercetare și dezvoltare au crescut în Uniunea Europeană cu o rată medie anuală de 5,4% în perioada analizată. Ritmul este inferior celui din Statele Unite, de 6,4%, și mult sub cel al Chinei, de 12,1%.

Nu asistăm, așadar, la dispariția investițiilor europene, ci la o creștere mai lentă decât în regiunile concurente. Diferența este importantă: pierderea cotei globale nu este același lucru cu o retragere generală a industriei din Europa.

Discursul de lobby tinde să transforme o deteriorare relativă a competitivității într-un scenariu iminent de abandon. Datele susțin primul fenomen, dar nu demonstrează încă amploarea celui de-al doilea.

Prețul contează, dar nu este singurul criteriu

Dimensiunea și profitabilitatea pieței influențează deciziile de cercetare și lansare. Companiile au motive economice să investească prioritar în regiunile în care pot recupera mai rapid costurile și pot obține venituri mai mari.

Cu toate acestea, amplasarea unui studiu clinic depinde și de numărul pacienților eligibili, existența centrelor medicale performante, capacitatea de recrutare, calitatea investigatorilor, accesul la date, costurile operaționale și rapiditatea autorizării.

Producția farmaceutică presupune alte criterii: infrastructură, energie, forță de muncă specializată, fiscalitate, securitatea lanțurilor de aprovizionare și posibilitatea de a exporta către mai multe piețe.

Chiar Comisia Europeană, în argumentația pentru European Biotech Act, pune accentul pe reducerea sarcinii administrative, scurtarea autorizării studiilor clinice, accesul la capital, coordonarea dintre state și susținerea centrelor de excelență.

Oelrich comprimă o problemă cu numeroși determinanți într-un mesaj mult mai ușor de transmis politic: prețurile mici alungă investițiile. Afirmația conține o parte de adevăr, dar simplificarea servește interesului de negociere al industriei.

Amenințarea cu retragerea investițiilor este deja un instrument de presiune

Declarația președintelui EFPIA nu este izolată. Ea face parte dintr-o campanie mai amplă a industriei farmaceutice împotriva măsurilor europene de control al cheltuielilor.

O analiză Reuters publicată anterior descria folosirea unui „model britanic” de negociere: companiile avertizează că vor reduce investițiile, vor renunța la extinderi sau vor amâna lansarea unor medicamente dacă guvernele limitează prețurile.

În Germania, Pfizer și AstraZeneca au avertizat asupra posibilelor consecințe pentru investiții și lansări. Eli Lilly a anunțat reducerea unei investiții planificate, iar Boehringer Ingelheim a renunțat la un proiect de extindere, ambele companii invocând cadrul legislativ propus.

Deciziile pot avea consecințe economice reale. Dar momentul în care sunt anunțate și asocierea lor publică directă cu o lege aflată încă în dezbatere arată și rolul lor de instrument de negociere.

Industria transmite guvernelor că accesul la investiții, locuri de muncă și tratamente noi poate depinde de acceptarea unui cadru comercial mai favorabil. Aceasta este o formă legitimă de reprezentare a intereselor economice, dar rămâne lobby, nu o evaluare neutră a politicilor publice.

Lansarea, studiile clinice și producția nu reprezintă aceeași decizie

Un alt element discutabil este prezentarea lansării medicamentelor, studiilor clinice și producției ca părți ale aceleiași relații directe cu prețul local.

O companie poate amâna lansarea într-o țară pentru a evita ca un preț redus să fie folosit ca referință în alte state. Aceeași companie poate însă organiza studii clinice acolo dacă există pacienți, investigatori și proceduri eficiente.

În mod similar, o fabrică amplasată într-un stat european poate produce pentru piața globală, nu doar pentru sistemul național de sănătate. Cererea locală este relevantă, dar nu reprezintă întotdeauna principalul criteriu pentru o investiție industrială de mare capacitate.

Cele trei decizii sunt interconectate, dar nu sunt echivalente. Asocierea lor într-un singur avertisment amplifică forța mesajului EFPIA, fără a demonstra că fiecare investiție va urma mecanic nivelul prețurilor naționale.

Germania nu este o piață care cheltuiește puțin pe medicamente

Exemplul ales de Oelrich este relevant și din alt motiv. Germania se află deja printre statele cu cele mai ridicate cheltuieli farmaceutice din OECD.

În 2023, cheltuielile pentru medicamentele eliberate prin circuitul de retail au fost estimate la 1.158 de dolari pe locuitor, ajustați la puterea de cumpărare. Doar Statele Unite, cu 1.713 dolari, au înregistrat o valoare mai mare. Peste 80% din aceste cheltuieli sunt acoperite în Germania de sistemele publice sau obligatorii de asigurări.

Indicatorul nu include integral medicamentele utilizate în spitale și nu permite separarea perfectă a efectului prețurilor de volumul prescrierilor. Totuși, el arată că Germania nu poate fi descrisă simplu drept o piață care refuză să finanțeze tratamentele.

Guvernul german încearcă să controleze o cheltuială deja ridicată, în timp ce industria încearcă să protejeze una dintre cele mai importante piețe europene. Conflictul nu este între finanțarea și nefinanțarea medicamentelor, ci între două evaluări diferite ale nivelului sustenabil al cheltuielilor.

Problema accesului la medicamente rămâne reală

Industria are însă un argument puternic atunci când semnalează întârzierile mari dintre autorizarea europeană și accesul efectiv al pacienților.

Conform indicatorului EFPIA Patients W.A.I.T. 2025, timpul mediu până la disponibilitatea unui medicament nou în statele europene a crescut de la 504 zile în ediția din 2019 la 597 de zile. România apare cu un interval mediu de aproximativ 1.110 zile.

Aceste diferențe sunt importante și nu pot fi ignorate. Totuși, raportul precizează că indicatorul măsoară disponibilitatea publică și restricțiile formale, fără să surprindă toate nuanțele accesului efectiv al pacienților.

Întârzierile pot fi determinate de prețul solicitat de producător, evaluarea tehnologiilor medicale, negocierile de rambursare, capacitatea bugetară, depunerea tardivă a dosarelor sau decizia comercială de a prioritiza alte piețe.

Datele demonstrează existența unei probleme de acces. Nu demonstrează că o creștere generală a prețurilor ar rezolva-o.

Ce ar putea cere Europa în schimbul unor condiții mai favorabile

Europa nu poate ignora competiția cu Statele Unite și China și nici nu poate presupune că excelența universitară va produce automat companii, fabrici și medicamente noi.

Soluția nu ar trebui să fie însă acceptarea necondiționată a unor prețuri mai mari. O politică industrială credibilă ar putea lega condițiile comerciale mai favorabile de angajamente măsurabile din partea companiilor, precum includerea centrelor europene în studiile clinice, investiții verificate în cercetare și producție sau transparență mai mare privind reducerile confidențiale și costurile.

În lipsa unor asemenea condiții, guvernele pot ajunge să plătească mai mult fără garanția că investițiile promise vor fi realizate în țările care suportă costul suplimentar.

Mai multă realitate în diagnostic decât în soluția propusă

Stefan Oelrich are dreptate când afirmă că Europa se confruntă cu o competiție mai dură pentru investițiile farmaceutice. Datele confirmă ascensiunea Chinei, concentrarea cercetării în Statele Unite și declinul relativ al Europei în studiile clinice și dezvoltarea unor medicamente noi.

Are dreptate și atunci când avertizează că politica americană de raportare la prețurile internaționale schimbă modul în care companiile decid unde și când lansează un produs.

Începe însă lobby-ul atunci când toate aceste probleme sunt atribuite în principal nivelului prețurilor și când investițiile, studiile clinice și accesul pacienților sunt prezentate ca o recompensă care va urma aproape automat dacă Europa va plăti mai mult.

Relația există, dar nu este nici exclusivă, nici garantată.

Europa are nevoie de prețuri care să recompenseze inovația reală, dar și de o negociere bazată pe reciprocitate. În schimbul unor venituri publice mai mari, companiile trebuie să poată oferi angajamente verificabile privind investițiile, lansările și accesul pacienților.

Altfel, competitivitatea riscă să devină argumentul prin care riscul privat este transferat bugetelor publice, în timp ce promisiunea investiției rămâne la latitudinea industriei.

⚠ Disclaimer: Informațiile prezentate de Medic24 au scop educativ și/sau informativ. Ele nu înlocuiesc consultul medical. Diagnosticul și tratamentul pot fi stabilite doar de un medic.